Măşti în oglindă

Ascunzi sau dezvălui?


Scrie un comentariu

Fluturi

 „Dă-mi o zi din viaţa ta. O zi întreagă, în care să fii sinceră, din clipa când te trezeşti şi până când adormi. O zi în care să nu porţi nici o mască, în care să nu-ţi impui nimic, în care să nu-ţi interzici nimic, în care să spui şi să faci tot ce vrei, fără să joci teatru, fără să te ascunzi şi fără să te minţi…”

Image

Nu este începutul, nici măcar încheierea unei cărţi deosebite… Fluturi scrisă de Irina Binder. Am citi câteva aprecieri la adresa ei şi uite că am primit-o cadou la aniversarea celor 30 de ani ai mei. Ştiu că aţi auzit deja poate de prea multe ori că sunt cărţi sau persoane care apar atunci când te simţi pregătit pentru anumite experienţe sau ai nevoie să reflectezi.  Am să spun şi eu că nimic nu e întâmplător … există un motiv pentru care am ajuns să citesc toate aceste pagini.

Dar să revin la carte… După cum spune şi titlul fluturii apar peste tot, fluturii îndrăgostirii, fluturi pe rochiile Irinei (personajul principal al poveştii), fluture pe un inel de logodnă, agrafe… mulţi fluturi.

Este o poveste de dragoste despre suflete pereche şi despre câte obstacole pot să apară în viaţa persoanelor sau persoanjelor care sunt destinate (sau nu) să rămână împrenă.

Irina se îndrăgosteşte de Matei, un bărbat care îi oferă accesul la o viaţă de prinţesă. Pare simplu… şi au trăit fericiţi… Dar sufletul pereche este altul, Robert, fratele lui Matei. Cum să mai poţi să fii tu însăţi când în inima ta există loc pentru două iubiri, cum o alegi pe cea care îţi oferă cea mai mare fericire când pe drum ai să-i faci să sufere pe toţi cei implicaţi? Este întrebarea la care Irina încearcă să răspundă între filele jurnalului ei în care îşi notează tot ce i se întâmplă, citate ce i-au plăcut, amintiri care i-au conturat exsitenţa.

Povestea e captivantă, pe alocuri enervantă, pentru că în poveştile frumoase ale copilăriei nu aflăm niciodată cum îşi gestionează Albă-ca-zăpada şi Prinţul certurile, cum sunt relaţiile lor de familie, pe cine rănesc dacă nu mai există dragoste între ei… Nici eu n-am acceptat că e necesar să îţi sacrifici propria viaţă pentru a nu face rău celor pe care i-ai iubit odată. Acesta este şi lecţia irinei, să se pună pe primul plan, pe ea şi fericirea ei… cum rămân lucrurile până la final vă invit să descoperiţi singuri… am să vă las cu o parte din reflecţiile mele.

Am redescoperit măştile mele şi Veneţia… Acolo irina şi Robert se lasă conduşi de iubire… acest moment e precedat chiar de cuvintele cu care începe această recenzie. Am trăit oraşul, m-am identificat cu Irina care vroia să ajungă dintotdeauna acolo… coincidenţa a fost revelatoare… prea bine s-au potrivit lucrurile. Mai mult decât atât, rochiile Irinei… sunt preferatele mele…

M-am întrebat şi eu de ce este viaţa aşa nedreaptă şi nu ne întreabă niciodată dacă mai avem puterea să trecem peste o pierdere sau durere, peste o dezamăgire. Ea îţi dă doar un test de supravieţuire, mai multe lecţii din care ai de învăţat ceva. Şi câte avem de învăţat…

Am admirat-o pe Irina, am plâns când a plâns şi ea, am trăit cu mare curiozitate toate frământările ei conştientizând că povestea este atât de reală încât poate mâine am să o aud pe una dintre prietenele mele trecând prin aceeaşi situaţie.

Aveţi un prieten imaginar… ? Cum ar fi dacă aţi putea să vă destăinuiţi unei persoane căreia nu i-aţi auzit vocea, despre care nu ştiţi cum arată, dar care vă oferă exact ce aveţi nevoie… timpul ei şi disponibilitatea. Irina descoperă că l-a avut lângă ea atâţia ani şi nu a ştiut cine este. Sunteţi prietenul imaginar al cuiva?

Cum rămâne cu sufletul pereche? Avem fiecare dintre noi unul…? Ne este destinat să îl întâlnim, să suferim după sau pentru el?… râmâne să reflectaţi şi să răspundeţi voi la asta. Promit că am să trec şi eu prin acelaşi proces de introspectie… Poate fluturii sunt pentru toţi, trebuie să fim atenţi să nu îi ratăm când ne apar în faţă.

În final vă las cu alte cuvinte ale jurnalului Irinei… „Azi mă voi ierta. Cred că numai aşa voi putea merge mai departe. Mă voi ierta pentru că am obosit să mă condam atât de mult şi de aspru, pentru tot ceea ce am făcut şi pentru ceea ce nu am făcut… Voi face pace cu mine, cu trecutul şi cu ceilalţi, pentru că numai aşa pot merge mai departe. Am tot dreptul să mă iert… Trebuie să îmi iert inima care a ales nebuneşte. Sau poate raţiunea care a ales prosteşte.