Măşti în oglindă

Ascunzi sau dezvălui?


Scrie un comentariu

Am încercat să fug de tine…

Și am alergat, și am alergat… câteodată am crezut că m-am îndepărtat suficient și că nu mai faci parte din viața mea… Șu cât de tare puteam să mă înșel… Altă dată își simțeam prezența chiar și în visele mele.

Cum e să te simt in fiecare secundă a zilei, în nopțile cu lună plină când nu pot să dorm, în unele persoanele care trec pe lângă mine pe stradă, în apusul de soare pe care uneori îl urmăresc cu lacrimi în ochi…

De ce ești încă aici? De ce apari atunci când cred că am reușit să mă eliberez de tine? Trebuie neapărat să îmi arați că liniștea atât de greu câștigată este doar o iluzie de moment? Nu te mai vreau, nu mai vreau să fug de tine… de mine.

Caut și încă nu găsesc un răspuns… sau cine știe poate răspunsul e lângă mine și eu nu îl văd. Dar vreau liniște, vreau libertate, vreau să nu îmi mai bântui visele!

 

ÎNCREDERE… te caut… încă te caut

 

f992371e94d1acba70457dacf3e1c311


Scrie un comentariu

Cum desfaci un cadou?

   Ce fericire… au trecut sărbătorile de iarnă. În sfârşit n-am să mai aud refrenul dizgraţios care însoţeşte luna decembrie (da, acela cu Dăruieşte, fii mai bun, etc, etc). Dacă ar fi să existe un depozit care să conţină dorinţa de generozitate a omenirii sunt sigură ca s-ar epuiza în luna decembrie, pentru restul de 11 luni am aduna de pe margini niste resturi…

    Ne măsurăm deci abilitatea de a dărui prin numărul de cadouri pe care le oferim celor de lângă noi (mai cu drag, mai din obligaţie… după situaţie). Învăţăm că ne putem arăta iubire, aprecierea doar oferind cadouri, nu contează ce, doar să oferi ceva.

    Verbul a dărui şi-a pierdut semnificaţia, a ajuns atât de comercial… Cu toate acestea, nimic de zis, ştim să dăruim. 

    Ce mă urmăreşte pe mine în schimb este următoarea întrebare: dar ştim să primim? De ce e atât de important oare? Pentru că dacă ştim să dăruim, câteodată şi pe noi înşine (sper!), ştim oare să primim? Considerăm că avem acest drept?

    Aici recunosc că e un domeniu în care mai am nişte lucruri de învăţat. De ce cred că e normal să dăruieşti şi că aici se opresc lucrurile? Că asta înseamnă implinirea. Am constat că uneori este greu să primesc un cadou, nu cred că îl merit. Şi de aici o întreagă categorie de probleme.

    Cum să arăt bucurie pentru un lucru care cred că nu îl merit. Deşi nu eu judec asta, cel care oferă cadoul face asta, n-ar trebui să îi minimalizez gestul. Vreau să îi arat că sunt foarte fericită şi că îi mulţumesc cu toată fiinţa mea şi nu ştiu cum să fac asta. Prima reacţie este…. dar nu trebuia. Dar e plăcerea celuilalt… zâmbeşte, îmbrăţişează, mulţumeşte… este cea mai frumoasă dovadă de apreciere. Rupe cu încântare de copil ambalajul strălucitor, fă ochii mari de uimire şi fericire… aşa se desface un cadou.

   Complicând puţin lucrurile… ce se întâmplă atunci cu sentimentele sau emoţiile? De ce să nu poţi fi lăudat, iubit, complimentat şi să vezi asta ca pe ceva normal? De ce să crezi că totul se face de complezenţă (chiar dacă este aşa, ce contează?) şi să te simţi frustrat.

    Bucură-te de prezenţa celorlalţi, o meriţi. Ceilalţi îţi pun oglinda în faţă, priveşte-te şi accepta realitatea lor, nu te concetra doar pe a ta. În mod sigur vei fi mai fericit. Nu te considera obligat să întorci complimentul (sau cadoul, sau iubirea), vei fi fals. Fii cinstit cu tine însuţi şi oferă-le doar dacă le simţi, aşa nu vei avea în jurul tău oameni care să gândească aşa (prost) ca tine. Ştii ce linişte te cuprinde dacă reuşeşti să faci asta? Eu am verificat… încercaţi şi voi, nu mă credeţi pe cuvânt.

    Image

ACCEPTĂ…. MERIŢI 

 


2 comentarii

La teatru

Bună seara şi bine aţi venit la teatru. În câteva momente va începe spectacolul. Pe durata reprezentaţiei vă rugăm să aveţi amabilitatea să vă închideţi telefoanele mobile. Vă mulţumim.

Acestea sunt cuvintele care vă ajută să intraţi în rezonanţă cum piesa care astăzi va fi … Ridicaţi cortina… şi povestea începe.

După cum intuiţi voi vorbi despre teatru. Nu vreau ca după discursul meu să mergeţi toţi să vă cumpăraţin abonamente la teatru… deşi nu ar fi o idee rea. Aş vrea ca după ce ascultaţi înţeleptele mele cuvinte să nu treceţi indiferenţi pe lângă clădirea teatrului… aş vrea să vă gândiţi, fie şi pasager că vreţi să mergeţi din când în când la un spectacol… Teatrul poate avea un efect de catharsis, pentru a exterioriza sentimentele care nu sunt permise de societate. Teatrul poate fi de asemenea şi un mod de divertisment. Sigur veţi pleca de acolo îmbogăţiţi…

Imagine

Foto Malina Suplăcan

Am ridicat cortina. Scena 1. Atmosfera. Toţi cunoaşteţi clădirea teatrului… în imaginaţia mea e un palat… palatul în care Cenuşăreasa îşi continuă povestea. Eşti întâmpinat de covoare roşii, decoraţiuni aurite, scări maiestuoase, lumini feerice. Dacă închizi ochii parcă respiri un aer din alte veacuri. Aici timpul se opreşte, uiţi că eşti foarte grăbit şi nici măcar nu tresari dacă vezi oameni îmbrăcaţi ciudat sau vopsiţi înfricoşător. Mai mult decât atât… simţi cum te înconjoară misterul, emoţia anticipaţiei.

Scena 2. Actorii. Aparent nişte oameni obişnuiţi… dar cât de mult înşeală aparenţele în acest caz. Dacă îi întâlneşti pe stradă poate nu îţi atrag prin nimic atenţia. Dar acolo sus, pe scenă… în lumina reflectoarelor… sunt parcă intangibili, imateriali şi atât de frumoşi. Poate nu ne gândim  că îşi lasă o parte din ei acolo de fiecare dată, că energia ce ne-o transmit e motivul pentru care revenim iar şi iar. Vă imaginaţi cum e să trăieşti pentru acele aplauze de la final… cum să nu admiri nişte oameni care pentru acele câteva minute renunţă la propriul eu, la dureri şi griji, la bucurii? Închideţi ochii…. voi sunteţi acum acolo… vă hrăniţi din acele aplauze…

Scena 3. Spectacolele. Decoruri fantastice, muzică sau tăcere, dans şi replici memorabile. Puteţi să fiţi implicat în drama evreilor din Anatevka în piesa Scripcarul pe acoperiş, să asistaţi la un Shakespeare reinventat în mereu fascinanta A douăsprezecea noapte, să dezlegaţi misterul unei crime vizionând 8 femei şi chiar să trăiţi experienţa închisorilor comuniste în Cei ce nu uită.

Aţi intrat în atmosfera teatrului cu toate miracolele ei… nu veţi mai fi la fel de acum încolo, nu veţi mai trece indiferenţi. Sunteţi norocoşi, timpul a trecut atât de repede şi într-un mod deosebit de plăcut.

Cortina coboară, pregătiţi aplauzele…. Vă mulţumim că aţi venit la teatru şi vă aşteptăm şi data viitoare.


Scrie un comentariu

O întreagă lume colorată

    Încă o coincidenţă… deja ştiu întrebarea… ce am de învăţat de aici?

    Ştiu că oamenii apar în viaţa noastră cu un anumit motiv, trebuie doar să aflu care este el. Aş putea să caut sensuri profunde, explicaţii fanteziste (mă abţin deocamdată :D). Am observat totuşi că, mai devreme sau mai târziu, aflu cât de importantă a fost o anumită persoană şi cât de mult mi-a schimbat modul de gândire.

     Ce se întâmplă când n-ai ocazia să o cunoşti atât de bine cât ţi-ai dori? Ce să faci ca să poţi învăţa mai mult decât în momentul prezent? Mereu aceste întrebări mă pun în încurcătură… Este cazul să insist sau o uşă s-a întredeschis şi e momentul să mă descurc singură… Am văzut reflexia în oglindă… câteva secunde, e adevărat… Dar este acolo. Dar vreau mai mult… Vreau conexiunea pe care am simţit-o… Şi am să fac tot posibilul pentru asta!

Foto Imagine

     Fiecare asemenea nouă întâlnire îmi oferă acces la o întreagă lume a persoanei, plină de culori, emoţii, noutate … mă emoţionează de fiecare dată… De asta iubesc eu oamenii… oricine sunteţi şi oricând ne vom întâlni. 

     

 

 

      


Scrie un comentariu

Prea mult?

Mi se spune în ultima vreme că vorbesc prea mult. Singurul răspuns, care este şi cel mai exact, este următorul Am de recuperat ani întregi de tăcere!

Am fost ani întregi îngrozită că orice spun este o prostie şi că ceilalţi vor râde de mine, am pierdut multe ocazii în care să nu păstrez doar pentru mine ce gândeam, am lăsat oameni să plece fără să le spun mulţumesc, ai fost important… N-am să mai fac aceeaşi greşeală…

Cu riscul de a părea ciudată refuz să îmi mai cenzurez gândurile, refuz să mă dau singură deoparte… îmi asum o mască la care am renunţat… şi mă bucur în fiecare zi că am avut curajul să fiu eu însămi.

Am învăţat că oamenii te cunosc după cuvintele tale şi nu după tăcerile tale. Sunt deci atentă la cuvinte dar glorific forţa tăcerii atunci când emoţiile cele mai profunde pot fi exprimate doar prin priviri şi îmbrăţisări.

Imagine

Foto


Scrie un comentariu

Ai încredere

O veche maximă românească spune că cine nu are bătrâni să-şi cumpere… completarea mea personală… atât de valoroşi sunt. În aceeaşi idee … Cine nu are prieteni să-i caute fără încetare (nu funcţionează dacă îi cumpără)… eu vreau să insist asupra prezenţei lor în viaţa noastră… a mea.

Ştiu că nu spun o noutate, toţi ştiţi cât sunt ei de importanţi. Că ne sunt alături, că le pasă de noi, că ne ajută când le cerem asta (şi dacă avem noroc ne ajută fără să le-o cerem)… ei ne fac să ne amintim că nu putem să trăim singuri.

Din acest punct de vedere, al prietenilor, sunt o norocoasă. Am parte de oameni minunaţi lângă mine (care ştiu că vor citi aceste rânduri cu un zâmbet larg).

Se potriveşte că deşi sunt puţin mai departe de mine, coincidenţă sau nu, atunci când ne întâlnim ne încărcăm „rezervoarele prieteniei”. Mereu aceste întâlniri îmi redau încrederea că lumea e mai mult decât nimicurile şi răutaţile de care avem parte zi de zi , îmi aduc linişte, mă energizează.

Am încredere că totul are un scop şi dacă scopul a fost „Împreună suntem de neoprit” , da, aşa este…

Putem să facem orice ne propunem

Imagine

Şi nu pot să las acest moment nemarcat de aceea, prietenele mele, vă multumesc pentru aceste zile minunate, am îmbrăţişat fericirea voastră, am preluat energia şi iubirea şi aştept cu nerăbdare următoarea revedere.


Scrie un comentariu

Măşti în fiecare zi

Imagine

Ştiţi acum că îmi plac măştile veneţiene. Această pasiune are şi un corespondent, am să-l numesc psihologic…

V-aţi întrebat vreaodată de unde provine cuvântul persoană? Răspunsul l-am descoperit şi eu întâmplător… Persoană provine din latinescul persona care înseamnă…… mască, personaj jucat de un actor.

Este ca o revelaţie, cel puţin pentru mine a fost. Noi înşine suntem de fapt măştile noastre de fiecare zi. Dacă staţi să vă gândiţi avem multe, am să enumăr câteva: masca fericirii când am aflat o veste tristă, masca invincibilităţii când suntem nişte şoricei fricoşi, confomismul unei persoane creative, şi foarte multe alte exemple pe care vă invit să le căutaţi. Nu este dificil, e nevoie să vă uitaţi atent în jur, veţi avea surpriza să descoperiţi părţi ascunse ale celorlalţi … Insist cu o provocare… fiţi atenţi la măştile pe care le afişaţi voi în fiecare zi… e calea sigură spre o mai bună cunoaştere de sine.

Totuşi de ce avem aceste măşti, de ce alegem să le purtăm? În mod sigur sunteţi unici şi frumoşi fără aceste „artificii”. Şi sunt convinsă că vreţi să vă aratăţi celorlaţi în toată splendoarea sincerităţii vostre.  Ce se întâmplă în acest caz?

Când suntem noi înşine, suntem vulnerabili”. Poate nu în faţa persoanelor cele mai apropiate, dar în mod sigur se găsesc în jurul nostru şi indivizi mai puţin prietenoşi…

Aici intervine alegerea… ne înveşmântăm în măşti diferite în fiecare zi, contruim unele noi când situaţia o cere, sau răsuflăm adânc şi ne aruncăm în cea mai mare aventură… ne depăşim frica  de ceilalţi, de ce ar putea să spună urât despre noi.

Avem oare acest curaj? Poate îl descoperim împreună…

Fotografia o găsiţi aici.