Măşti în oglindă

Ascunzi sau dezvălui?


Scrie un comentariu

Am încercat să fug de tine…

Și am alergat, și am alergat… câteodată am crezut că m-am îndepărtat suficient și că nu mai faci parte din viața mea… Șu cât de tare puteam să mă înșel… Altă dată își simțeam prezența chiar și în visele mele.

Cum e să te simt in fiecare secundă a zilei, în nopțile cu lună plină când nu pot să dorm, în unele persoanele care trec pe lângă mine pe stradă, în apusul de soare pe care uneori îl urmăresc cu lacrimi în ochi…

De ce ești încă aici? De ce apari atunci când cred că am reușit să mă eliberez de tine? Trebuie neapărat să îmi arați că liniștea atât de greu câștigată este doar o iluzie de moment? Nu te mai vreau, nu mai vreau să fug de tine… de mine.

Caut și încă nu găsesc un răspuns… sau cine știe poate răspunsul e lângă mine și eu nu îl văd. Dar vreau liniște, vreau libertate, vreau să nu îmi mai bântui visele!

 

ÎNCREDERE… te caut… încă te caut

 

f992371e94d1acba70457dacf3e1c311


Scrie un comentariu

Tăcerea din poveste

Se întâmplă ca din când în când să mă trezesc dimineaţa cu nişte cuvinte care insistă să fie luate în seamă… Acum m-am trezit cu un fragment de poveste…

Nu ştiu dacă este un început sau un sfârşit, dacă este ceva importat pentru desfăşurarea ulterioară a acţiunii sau ceva absolut banal…

” – Acum sunt fericit, foarte fericit. Nu mai am întrebări. Acum am toate răspunsurile. Deocamdată nu avem ce să ne spunem. Dar nu uita, te vreau înapoi…

– …          ”

Cum, nici un răspuns? Laşi lucrurile aşa?

” Chiar dacă nu am spus nimic, în gândul meu am continuat conversaţia…

–  Mă vrei înapoi?dar n-am plecat niciodată. Am stat să îţi ascult gândurile şi frământările atunci când erai trist. N-am împărtăşit niciodată bucuriile… Acum cred că am să arunc într-un colţ masca cu sunt aici când ai nevoie  sfâşiată şi udată de lacrimile dezamăgirii şi am să îţi răspund în cel mai simplu mod… prin tăcere…”

Doar tăcere….

Oare va mai continua povestea, merită să continue?… Acesta să fie sfârşitul?

Imagine


Scrie un comentariu

Cum desfaci un cadou?

   Ce fericire… au trecut sărbătorile de iarnă. În sfârşit n-am să mai aud refrenul dizgraţios care însoţeşte luna decembrie (da, acela cu Dăruieşte, fii mai bun, etc, etc). Dacă ar fi să existe un depozit care să conţină dorinţa de generozitate a omenirii sunt sigură ca s-ar epuiza în luna decembrie, pentru restul de 11 luni am aduna de pe margini niste resturi…

    Ne măsurăm deci abilitatea de a dărui prin numărul de cadouri pe care le oferim celor de lângă noi (mai cu drag, mai din obligaţie… după situaţie). Învăţăm că ne putem arăta iubire, aprecierea doar oferind cadouri, nu contează ce, doar să oferi ceva.

    Verbul a dărui şi-a pierdut semnificaţia, a ajuns atât de comercial… Cu toate acestea, nimic de zis, ştim să dăruim. 

    Ce mă urmăreşte pe mine în schimb este următoarea întrebare: dar ştim să primim? De ce e atât de important oare? Pentru că dacă ştim să dăruim, câteodată şi pe noi înşine (sper!), ştim oare să primim? Considerăm că avem acest drept?

    Aici recunosc că e un domeniu în care mai am nişte lucruri de învăţat. De ce cred că e normal să dăruieşti şi că aici se opresc lucrurile? Că asta înseamnă implinirea. Am constat că uneori este greu să primesc un cadou, nu cred că îl merit. Şi de aici o întreagă categorie de probleme.

    Cum să arăt bucurie pentru un lucru care cred că nu îl merit. Deşi nu eu judec asta, cel care oferă cadoul face asta, n-ar trebui să îi minimalizez gestul. Vreau să îi arat că sunt foarte fericită şi că îi mulţumesc cu toată fiinţa mea şi nu ştiu cum să fac asta. Prima reacţie este…. dar nu trebuia. Dar e plăcerea celuilalt… zâmbeşte, îmbrăţişează, mulţumeşte… este cea mai frumoasă dovadă de apreciere. Rupe cu încântare de copil ambalajul strălucitor, fă ochii mari de uimire şi fericire… aşa se desface un cadou.

   Complicând puţin lucrurile… ce se întâmplă atunci cu sentimentele sau emoţiile? De ce să nu poţi fi lăudat, iubit, complimentat şi să vezi asta ca pe ceva normal? De ce să crezi că totul se face de complezenţă (chiar dacă este aşa, ce contează?) şi să te simţi frustrat.

    Bucură-te de prezenţa celorlalţi, o meriţi. Ceilalţi îţi pun oglinda în faţă, priveşte-te şi accepta realitatea lor, nu te concetra doar pe a ta. În mod sigur vei fi mai fericit. Nu te considera obligat să întorci complimentul (sau cadoul, sau iubirea), vei fi fals. Fii cinstit cu tine însuţi şi oferă-le doar dacă le simţi, aşa nu vei avea în jurul tău oameni care să gândească aşa (prost) ca tine. Ştii ce linişte te cuprinde dacă reuşeşti să faci asta? Eu am verificat… încercaţi şi voi, nu mă credeţi pe cuvânt.

    Image

ACCEPTĂ…. MERIŢI 

 


2 comentarii

La teatru

Bună seara şi bine aţi venit la teatru. În câteva momente va începe spectacolul. Pe durata reprezentaţiei vă rugăm să aveţi amabilitatea să vă închideţi telefoanele mobile. Vă mulţumim.

Acestea sunt cuvintele care vă ajută să intraţi în rezonanţă cum piesa care astăzi va fi … Ridicaţi cortina… şi povestea începe.

După cum intuiţi voi vorbi despre teatru. Nu vreau ca după discursul meu să mergeţi toţi să vă cumpăraţin abonamente la teatru… deşi nu ar fi o idee rea. Aş vrea ca după ce ascultaţi înţeleptele mele cuvinte să nu treceţi indiferenţi pe lângă clădirea teatrului… aş vrea să vă gândiţi, fie şi pasager că vreţi să mergeţi din când în când la un spectacol… Teatrul poate avea un efect de catharsis, pentru a exterioriza sentimentele care nu sunt permise de societate. Teatrul poate fi de asemenea şi un mod de divertisment. Sigur veţi pleca de acolo îmbogăţiţi…

Imagine

Foto Malina Suplăcan

Am ridicat cortina. Scena 1. Atmosfera. Toţi cunoaşteţi clădirea teatrului… în imaginaţia mea e un palat… palatul în care Cenuşăreasa îşi continuă povestea. Eşti întâmpinat de covoare roşii, decoraţiuni aurite, scări maiestuoase, lumini feerice. Dacă închizi ochii parcă respiri un aer din alte veacuri. Aici timpul se opreşte, uiţi că eşti foarte grăbit şi nici măcar nu tresari dacă vezi oameni îmbrăcaţi ciudat sau vopsiţi înfricoşător. Mai mult decât atât… simţi cum te înconjoară misterul, emoţia anticipaţiei.

Scena 2. Actorii. Aparent nişte oameni obişnuiţi… dar cât de mult înşeală aparenţele în acest caz. Dacă îi întâlneşti pe stradă poate nu îţi atrag prin nimic atenţia. Dar acolo sus, pe scenă… în lumina reflectoarelor… sunt parcă intangibili, imateriali şi atât de frumoşi. Poate nu ne gândim  că îşi lasă o parte din ei acolo de fiecare dată, că energia ce ne-o transmit e motivul pentru care revenim iar şi iar. Vă imaginaţi cum e să trăieşti pentru acele aplauze de la final… cum să nu admiri nişte oameni care pentru acele câteva minute renunţă la propriul eu, la dureri şi griji, la bucurii? Închideţi ochii…. voi sunteţi acum acolo… vă hrăniţi din acele aplauze…

Scena 3. Spectacolele. Decoruri fantastice, muzică sau tăcere, dans şi replici memorabile. Puteţi să fiţi implicat în drama evreilor din Anatevka în piesa Scripcarul pe acoperiş, să asistaţi la un Shakespeare reinventat în mereu fascinanta A douăsprezecea noapte, să dezlegaţi misterul unei crime vizionând 8 femei şi chiar să trăiţi experienţa închisorilor comuniste în Cei ce nu uită.

Aţi intrat în atmosfera teatrului cu toate miracolele ei… nu veţi mai fi la fel de acum încolo, nu veţi mai trece indiferenţi. Sunteţi norocoşi, timpul a trecut atât de repede şi într-un mod deosebit de plăcut.

Cortina coboară, pregătiţi aplauzele…. Vă mulţumim că aţi venit la teatru şi vă aşteptăm şi data viitoare.


Scrie un comentariu

O întreagă lume colorată

    Încă o coincidenţă… deja ştiu întrebarea… ce am de învăţat de aici?

    Ştiu că oamenii apar în viaţa noastră cu un anumit motiv, trebuie doar să aflu care este el. Aş putea să caut sensuri profunde, explicaţii fanteziste (mă abţin deocamdată :D). Am observat totuşi că, mai devreme sau mai târziu, aflu cât de importantă a fost o anumită persoană şi cât de mult mi-a schimbat modul de gândire.

     Ce se întâmplă când n-ai ocazia să o cunoşti atât de bine cât ţi-ai dori? Ce să faci ca să poţi învăţa mai mult decât în momentul prezent? Mereu aceste întrebări mă pun în încurcătură… Este cazul să insist sau o uşă s-a întredeschis şi e momentul să mă descurc singură… Am văzut reflexia în oglindă… câteva secunde, e adevărat… Dar este acolo. Dar vreau mai mult… Vreau conexiunea pe care am simţit-o… Şi am să fac tot posibilul pentru asta!

Foto Imagine

     Fiecare asemenea nouă întâlnire îmi oferă acces la o întreagă lume a persoanei, plină de culori, emoţii, noutate … mă emoţionează de fiecare dată… De asta iubesc eu oamenii… oricine sunteţi şi oricând ne vom întâlni. 

     

 

 

      


Scrie un comentariu

Prea mult?

Mi se spune în ultima vreme că vorbesc prea mult. Singurul răspuns, care este şi cel mai exact, este următorul Am de recuperat ani întregi de tăcere!

Am fost ani întregi îngrozită că orice spun este o prostie şi că ceilalţi vor râde de mine, am pierdut multe ocazii în care să nu păstrez doar pentru mine ce gândeam, am lăsat oameni să plece fără să le spun mulţumesc, ai fost important… N-am să mai fac aceeaşi greşeală…

Cu riscul de a părea ciudată refuz să îmi mai cenzurez gândurile, refuz să mă dau singură deoparte… îmi asum o mască la care am renunţat… şi mă bucur în fiecare zi că am avut curajul să fiu eu însămi.

Am învăţat că oamenii te cunosc după cuvintele tale şi nu după tăcerile tale. Sunt deci atentă la cuvinte dar glorific forţa tăcerii atunci când emoţiile cele mai profunde pot fi exprimate doar prin priviri şi îmbrăţisări.

Imagine

Foto


Scrie un comentariu

Fluturi

 „Dă-mi o zi din viaţa ta. O zi întreagă, în care să fii sinceră, din clipa când te trezeşti şi până când adormi. O zi în care să nu porţi nici o mască, în care să nu-ţi impui nimic, în care să nu-ţi interzici nimic, în care să spui şi să faci tot ce vrei, fără să joci teatru, fără să te ascunzi şi fără să te minţi…”

Image

Nu este începutul, nici măcar încheierea unei cărţi deosebite… Fluturi scrisă de Irina Binder. Am citi câteva aprecieri la adresa ei şi uite că am primit-o cadou la aniversarea celor 30 de ani ai mei. Ştiu că aţi auzit deja poate de prea multe ori că sunt cărţi sau persoane care apar atunci când te simţi pregătit pentru anumite experienţe sau ai nevoie să reflectezi.  Am să spun şi eu că nimic nu e întâmplător … există un motiv pentru care am ajuns să citesc toate aceste pagini.

Dar să revin la carte… După cum spune şi titlul fluturii apar peste tot, fluturii îndrăgostirii, fluturi pe rochiile Irinei (personajul principal al poveştii), fluture pe un inel de logodnă, agrafe… mulţi fluturi.

Este o poveste de dragoste despre suflete pereche şi despre câte obstacole pot să apară în viaţa persoanelor sau persoanjelor care sunt destinate (sau nu) să rămână împrenă.

Irina se îndrăgosteşte de Matei, un bărbat care îi oferă accesul la o viaţă de prinţesă. Pare simplu… şi au trăit fericiţi… Dar sufletul pereche este altul, Robert, fratele lui Matei. Cum să mai poţi să fii tu însăţi când în inima ta există loc pentru două iubiri, cum o alegi pe cea care îţi oferă cea mai mare fericire când pe drum ai să-i faci să sufere pe toţi cei implicaţi? Este întrebarea la care Irina încearcă să răspundă între filele jurnalului ei în care îşi notează tot ce i se întâmplă, citate ce i-au plăcut, amintiri care i-au conturat exsitenţa.

Povestea e captivantă, pe alocuri enervantă, pentru că în poveştile frumoase ale copilăriei nu aflăm niciodată cum îşi gestionează Albă-ca-zăpada şi Prinţul certurile, cum sunt relaţiile lor de familie, pe cine rănesc dacă nu mai există dragoste între ei… Nici eu n-am acceptat că e necesar să îţi sacrifici propria viaţă pentru a nu face rău celor pe care i-ai iubit odată. Acesta este şi lecţia irinei, să se pună pe primul plan, pe ea şi fericirea ei… cum rămân lucrurile până la final vă invit să descoperiţi singuri… am să vă las cu o parte din reflecţiile mele.

Am redescoperit măştile mele şi Veneţia… Acolo irina şi Robert se lasă conduşi de iubire… acest moment e precedat chiar de cuvintele cu care începe această recenzie. Am trăit oraşul, m-am identificat cu Irina care vroia să ajungă dintotdeauna acolo… coincidenţa a fost revelatoare… prea bine s-au potrivit lucrurile. Mai mult decât atât, rochiile Irinei… sunt preferatele mele…

M-am întrebat şi eu de ce este viaţa aşa nedreaptă şi nu ne întreabă niciodată dacă mai avem puterea să trecem peste o pierdere sau durere, peste o dezamăgire. Ea îţi dă doar un test de supravieţuire, mai multe lecţii din care ai de învăţat ceva. Şi câte avem de învăţat…

Am admirat-o pe Irina, am plâns când a plâns şi ea, am trăit cu mare curiozitate toate frământările ei conştientizând că povestea este atât de reală încât poate mâine am să o aud pe una dintre prietenele mele trecând prin aceeaşi situaţie.

Aveţi un prieten imaginar… ? Cum ar fi dacă aţi putea să vă destăinuiţi unei persoane căreia nu i-aţi auzit vocea, despre care nu ştiţi cum arată, dar care vă oferă exact ce aveţi nevoie… timpul ei şi disponibilitatea. Irina descoperă că l-a avut lângă ea atâţia ani şi nu a ştiut cine este. Sunteţi prietenul imaginar al cuiva?

Cum rămâne cu sufletul pereche? Avem fiecare dintre noi unul…? Ne este destinat să îl întâlnim, să suferim după sau pentru el?… râmâne să reflectaţi şi să răspundeţi voi la asta. Promit că am să trec şi eu prin acelaşi proces de introspectie… Poate fluturii sunt pentru toţi, trebuie să fim atenţi să nu îi ratăm când ne apar în faţă.

În final vă las cu alte cuvinte ale jurnalului Irinei… „Azi mă voi ierta. Cred că numai aşa voi putea merge mai departe. Mă voi ierta pentru că am obosit să mă condam atât de mult şi de aspru, pentru tot ceea ce am făcut şi pentru ceea ce nu am făcut… Voi face pace cu mine, cu trecutul şi cu ceilalţi, pentru că numai aşa pot merge mai departe. Am tot dreptul să mă iert… Trebuie să îmi iert inima care a ales nebuneşte. Sau poate raţiunea care a ales prosteşte.